O vorba inteleapta spune ca cea mai buna pizza din lume se gaseste in Italia si ca cea mai buna pizza din Italia se mananca in Napoli, iar cea mai buna pizza din Napoli este la... ah, aici incep adevaratele polemici. Fetele de la Viajoa recomanda cu pasiune celebra pizzerie da Michele, acolo unde Julia Roberts si Elizabeth Gilbert si-au facut plinul in povestea Eat, Prey, Love. Razvan Pascu este insa fan Pizzeria DiMatteo. Iar noi i-am ascultat pe toti, insa am plecat in cautarea adevarului. Adevarul nostru, fireste...Am ajuns in Napoli intr-o dimineata senina de duminica, bine dispusi de faptul ca descoperim un nou oras si foarte prost dispusi de faptul ca toate pizzeriile celebre sunt inchise. "Cum dom'le sa tii inchisa crasma in weekend?!" - tot repetam noi siderati de asa greseala de marketing. Insa italienii au propriul ritm de viata - ei se odihnesc duminica. Unii si sambata.
Dupa ce am luat pulsul matinal al orasului, am ajuns la hotel, ne-am cazat, am baut cate 2 espresso de om, am dat-o pe bere, am ascultat muzica in strada, am rontait alune si am facut zeci de fotografii, mai spre dupa-amiaza ni s-a facut o foame teribila. Probabil era ceva in aer.
De la hotelul nostru, aflat in apropierea bulevardului Umberto, am facut stanga si am urcat pe Via Mezzocannone pana in Piazzeta del Nilo. Este o zona frumoasa, unde tinerii stau pe jos si asculta muzica, mancand gelato, band bere si imprastiind gunoaiele pe strada, exact in fata la Cappella Sansevero (de langa piata San Domenico Maggiore). Stand linistiti si ascultand ritmuri napoletane, am observat una dintre cele mai frumoase strazi din oras: Via Benedetto Croce - ingusta, aglomerata si lunga, lunga pana la Castelul Sant' Elmo, sus pe munte.
Si ce ne-am zis noi? Suntem in centrul vechi? Suntem! Este plin de crasme, si restaurante, si cafenele? Este! Atunci pe aici trebuie sa mergem in cautarea a ceva de mancare, de preferat pizza. Si buna! Am tot mers pe Benedetto Croce cu aparatul tacanind mai ceva ca japonezii, am traversat bulevardul Toledo si am intrat pe o stradela si mai ingusta, numita Via Pasquale Scura, care se inclina amenintator spre munte, punand in pericol vietile pietonilor, atacati de multimea de scutere care trasportau familii intregi sau tineri parfumati plecati la intalniri romantice.
Ajunsi la un colt de strada, deja ni se incetosase mintea de foame. Nu atat de tare incat sa nu observ o pizzerie modesta, plina de italieni galagiosi aflati in jurul meselor cu puradei, bunici si catei. Insa suficient de tare incat sa intram fara sa ne mai gandim la altceva.
Mese de cantina sau de pizzerie comunista. Chelneri grabiti, dar zambitori, italieni care rosteau 100 de cuvinte pe secunda, rupte parca din cer si rostogolite pe gresia alba, de spital. Copiii urlau, pizza se rasucea in cuptor, bauturile erau scumpe, insa noua ne era foame, asa ca va rog sa ne intelegeti. Ne-am uitat pe meniu: mai multe feluri de pizza - Margherita si Diavola (erau si altele, dar nu le-am retinut de foame) au fost alegerile noastre. Eu am ales un topping de ciuperci pentru Margherita mea. Nimic de baut - ceea ce a dus la o vaga ridicare din spranceana. Nu ne interesa aspectul.
Am asteptat o eternitate, adica vreo 12 minute, pana a fost gata si a venit aburinda, suculenta, perfecta la masa noastra, acea unica si incredibila minune numita pizza napoletana. Diavola lui Vlad arata rosie ca focul, cu seminte si pulpa de ardei iute, cu salam uscat si boare de mozarella. Margherita mea era eleganta, de un rosu discret, cu mozarella, ciuperci si frunze de busuioc - si trebuie sa spun ca mirosea Dumnezeieste!
Desi ma dau scriitoare, acum nu cred ca imi gasesc cuvintele pentru a descrie acea pizza. Subtire ca o clatita, diafana ca o prajitura, cu un aluat ce ti se topea in gura, cu suc de rosii proaspat stoarse, usor acrisoare, cu ciuperci gustoase, mozarella divina ce se intindea in valuri fierbinti si un busuioc proaspat si aromat ca o zi de vara. Diavola era iute, iute, dar incredibil de adaptabila la papilele noastre gustative.
Nota de plata: 7.50 euro. Am iesit extaziati si fericiti. Am memorat numele locantei: Pizzeria 900, in subconstientul nostru fiind deja indragostiti.
A doua zi, luni, la ora 10 eram in fata la Da Michele, ca sa intram si noi in legenda. Din pacate se deschide la 11, desi pe internet sunt informatii contradictorii. Am asteptat in compania unor cesti nesfarsite de cappuccino si espresso sa li se faca mila bucatarilor si sa ne prepare si noua minunea care a incantat valul palatin al Juliei Roberts. In sfarsit - ora 10.55 - am intrat intr-o incapere alba, mica, decorata cu gresie pe pereti si imagini vintage de bucatari rotunzi si cu Julia infulecand in timpul filmarilor. In aceeasi camera cu noi era si cuptorul cu lemne si 4 indivizi in alb rotind pizze uriase in aer. Aici oferta este simpla: Margherita sau Marinara, normala sau medie, apa, suc, bere.
Trebuie sa iei bon, sa-l dai la chefi si sa stai cuminte cam 5 minute pana la fapta. Asteptarile au fost imense. Realitatea a fost trista. Nu ma intelegeti gresit - pizza este buna: usoara, subtire, cu sos de rosii, mozarella si busuioc. Insa blatul era ars de la cuptorul cu lemne, sosul de rosii era acru, plutea uleiul pe deaspura, iar busuiocul trebuia cautat cu indarjire. Pentru doua pizza normale si doua beri mici, Peroni, am platit 12 euro. Insa am plecat trista: inca o legenda care nu mi se potriveste.
 |
| Pizza Margherita la Da Michele |
N-am sa mai intind mult povestea, ca probabil vi s-a facut foame:)) Am mancat felii de pizza fierbinte la DiMatteo - nothing special, nota 7. Am comandat o pizza la del President (pe Via Tribunali, de asemenea) - gretoasa, nota 4. La Antica Pizzeria Port’Alba am asteptat o ora, am mancat o pizza fritta con ricotta si apoi am plecat nefericiti, nota 5. La Pizzeria Giugliano sa nu intrati niciodata. La Oliva in Cartierul Spaniol este mancare buna, insa incercati lasagna mai bine decat pizza.
Zilele urmatoare ne-am intors cu coada intre picioare la Pizzeria 900. Au deschis special pentru noi, am facut conversatie in italiana (prin gesturi italiene, evident), ne-au adus o pizza uriasa, ne-am privit in ochi si am zambit. Fara cuvinte. Fericire totala. Victorie! Stim unde este cea mai buna pizza din lume - pe o straduta infecta, unde vanzatorii de fructe de mare fugaresc caracatite pe trotuar, unde miroase a rufe si a limoncello, unde cerul este acaparat de cladirile inclinate si unde in fundal se vad muntii. Daca ajungi pe Via Pasquale Scura opreste-te la Pizzeria 900, de la colt. Si cu siguranta imi vei spune cu glas moale, sincer si incredibil de senzual, ca al italiencelor: "Grazie!"
 |
| Via Pasquale Scura, in fata la Pizzaria 900, unde domnul din imagine fugarea caracatite:) |
Iar eu, dupa aceasta experienta napoletana, nu pot decat sa marturisesc: "I had a relationship with my pizza!"
Iata si o galerie foto realizata in goana dupa cea mai buna pizza din Napoli:
